Întotdeauna există loc în stomacul tău pentru desert, iar știința știe de ce.

Misterul "celui de-al doilea stomac

De-a lungul anilor, știința a investigat de ce, după o masă copioasă, încă tânjim după ceva dulce. Una dintre cele mai proeminente teorii este cea a sațietății senzoriale specifice. Acest mecanism sugerează că, prin consumarea repetată a aceluiași gust sau tip de aliment, plăcerea și apetitul nostru pentru acesta scad. Cu toate acestea, introducerea unui gust diferit, cum ar fi dulce după sărat, ne reactivează interesul și apetitul. Adică, chiar dacă suntem sătui de la masa principală, perspectiva desertului ne atrage pentru că ne oferă o nouă experiență senzorială.

Barbara J. Rolls, director al Laboratorului pentru studiul comportamentului de ingerare de la Universitatea de Stat din Pennsylvania, a investigat acest fenomen. Într-unul dintre studiile sale, participanții care au mâncat un anumit aliment până la sațietate au prezentat o scădere a plăcerii asociate cu acel aliment. Cu toate acestea, atunci când li s-a oferit un aliment diferit, apetitul lor a fost reînnoit, permițându-le să mănânce mai mult în ciuda sațietății anterioare.

Rolul creierului în pofta de dulce

Dincolo de sațietatea specifică senzorială, creierul nostru joacă un rol crucial în acest "deficit de desert". Cercetările efectuate la Institutul Max Planck pentru cercetarea metabolismului au identificat neuronii din hipotalamus care, pe lângă semnalizarea sațietății, sunt implicați și în căutarea alimentelor dulci. Acești neuroni eliberează un hormon numit β-endorfină, care activează sistemul de recompensă al creierului, generând o senzație plăcută atunci când se consumă zahăr. Acest mecanism explică de ce, chiar și atunci când suntem sătui, simțim o atracție specială pentru deserturi.

Adică, atunci când mâncăm, hipotalamusul primește semnale de la hormoni precum leptina și insulina că am mâncat suficient. Cu toate acestea, oamenii de știință au descoperit că aceiași neuroni care ar trebui să frâneze apetitul pot fi reactivați în prezența zahărului. Este ca și cum, în termeni biologici, creierul ar face o excepție pentru desert. Zahărul activează sistemul de recompensă al creierului prin eliberarea de dopamină, neurotransmițătorul asociat cu plăcerea. Această reacție nu numai că ne face să ne bucurăm de lucrurile dulci, dar ne și determină să continuăm să le mâncăm, chiar și atunci când suntem sătui.

Evoluție și supraviețuire

Din punct de vedere evolutiv, preferința pentru dulce are sens. În timpurile străvechi, alimentele bogate în zahăr erau rare, dar ofereau o sursă rapidă de energie. Creierul nostru a dezvoltat mecanisme pentru a încuraja consumul acestora ori de câte ori erau disponibile, asigurând un aport caloric adecvat pentru supraviețuire. Deși zahărul este abundent în zilele noastre, aceste mecanisme persistă, ceea ce ne determină să tânjim după acea atingere dulce la sfârșitul mesei.

Ți se întâmplă și ție?

Data viitoare când, după o masă copioasă, simțiți nevoia de desert, amintiți-vă că este vorba despre o combinație de factori senzoriali și neurologici care vă determină. Știința a dezvăluit secretele din spatele "celui de-al doilea stomac" pentru desert. Acum, vă invităm, la următoarea masă, să observați cum reacționează corpul și mintea dvs. la ultimul dulce. Simțiți acea "goliciune" specială? Împărtășiți-vă experiențele și reflecțiile cu noi în comentarii.

Ați putea fi interesat și de:

[articol:5455]